In 1421, Sfanta Lidwina patina pe gheata in Schiedam, Olanda, cand dintr-o data, s-a simtit slabita si a cazut, fracturandu-si o coasta, la varsta de numai 15 ani. Caderea ei a fost primul semn al bolii, care s-a inrautatit progresiv, pana ce ambele picioare i-au paralizat. Istoricii o considera pe Lidwina drept unul dintre primele cazuri documentate de Scleroza Multipla.

In anii 1830, anatomistul francez Jean Cruveilhier si patologul scotian Robert Carswell independent unul de celalalt, au fost primii care au descris - aproximativ in acelasi timp - si ilustrat leziunile sistemul nervos care apar din cauza Sclerozei Multiple.

Doctorul Jean-Martin Charcot, profesor la Universitatea din Paris, a tratat o femeie tanara care manifesta tremuraturi si avea limbajul ingreunat. Dupa decesul acesteia, doctorul a identificat placi pe creierul femeii, fenomen pe care l-a numit “sclerose en plaques”. El a asociat aceste placi cu alte observatii clinice si a devenit astfel primul care a diagnosticat Scleroza Multipla ca si boala distincta.

In 1878, omul de stiinta francez Dr. Louis Ranvier a descoperit mielina, care protejeaza si sprijina celulele nervoase. Mielina este afectata in cazul pacientilor cu Scleroza Multipla.

In 1916, la Universitatea din Edinburgh, patologul Dr. James Dawson a facut o descoperire importanta despre patologia Sclerozei Multiple, descriind pentru prima data afectarea microscopica a mielinei precum si inflamarea vaselor de sange din creier..

In 1933, omul de stiinta american Dr. Thomas Rivers a dovedit ca Scleroza Multipla nu este o boala virala. Acesta a demonstrat ca simptomele Sclerozei Multiple pot fi recreate la animale prin injectarea de mielina sanatoasa, provocand astfel un raspuns autoimun. Aceasta forma a bolii a fost numita encefalomielita alergica experimentala (EAE).

In 1959, neuroimunologul american Dr. Philip Paterson a descoperit ca celulele T sunt implicate in Encefalomielita Alergică Experimentală (EAE), atunci cand a transferat boala de la un animal la altul prin injectarea acestor celule imune.

In 1960, un grup de oameni de stiinta a descoperit un alt tip de celule imune, numite celule B, in lichidul cefalorahidian al persoanelor cu Scleroza Multipla, pas important in diagnosticarea bolii.

Pe parcursul urmatoarelor decade, rolul sistemului imunitar a fost explorat in continuare. Intre 1960 si 1970, mai multi oameni de stiinta au confirmat faptul ca Scleroza Multipla este o boala provocata de raspunsul sistemului imunitar.

In 1981, cercetatorul britanic Dr. Ian R. Young a folosit imagistica prin rezonanta magnetica (RMN) pentru a privi creierul unei persoane care sufera de Scleroza Multipla. In urma investigatiei, a devenit limpede ca, desi un pacient poate sa nu prezinte simptome, semnele bolii pot fi identificate printr-un RMN.

Neurologul John Kurtzke a stabilit Scala Extinsa a Starii de Incapacitate (EDSS), care este folosita in practica medicala si in studiile clinice, pentru evaluarea persoanelor cu Scleroza Multipla. Printre altele, se masoara acuitatea vizuala, coordonarea si dificultatea miscarii membrelor.

In anii ‘90, au fost dezvoltate primele tratamente pentru tratarea, nu insa si vindecarea, Sclerozei Multiple. Au fost aprobate mai multe tratamente injectabile pentru reducerea frecventei atacurilor sistemului nervos, la persoanele cu scleroza multipla recurent remisiva (SMRR), cea mai frecventa forma a bolii. De atunci, au mai fost dezvoltate medicamente care incetinesc progresia dizabilitatii.

Noi tratamente cu moduri de actiune si cai de administrare diferite au fost dezvoltate si aprobate pentru forma recurent remisiva a bolii. Majoritatea acestor tratamente tintesc functia celulelor T, ca mecanism primar de actiune.

De mai bine de doua decenii, oamenii de stiinta studiaza Scleroza Multipla. Ultimele cercetari sugereaza ca celulele B au un rol important in progresia bolii. In tari de pe tot mapamondul, exista acum un medicament care atenueaza manifestarile bolii, in tratamentul formei primar progesive a Sclerozei Multiple.